Habacúc
Prezentare
Titlul și autorul. Despre profetul Habacúc, capabil să transmită cu deosebită forță artistică și expresivitate mesajul său prin care arată că a pătruns în profunzime învățătura despre prezența lui Dumnezeu în istoria lui Iúda, nu se cunoaște nici măcar semnificația exactă a numelui, acesta fiind transmis în mod diferit de tradiția ebraică („Ḩăḇaqqûq”) și de cea greacă („Ambacúm”). Forma ebraică a numelui este un participiu pasiv cu semnificația de „îmbrățișat”. Unii autori consideră că numele provine din acadianul „hambaququ”, denumirea unei plante de grădină, probabil „Mentha aquatica”.
Dan 14,3-39 îl prezintă pe Habacúc ca fiind transportat de păr de un înger din Iudéea în Babilón, pentru a-i duce de mâncare lui Daniél, aflat în groapa leilor. Dar genul literar al acestui text nu prezintă garanții istorice. Nici informația pe care o adaugă tradiția greacă a LXX, după care Ambacúm ar fi fiul lui Iósue din tribul lui Lévi, adică un levít, nu poate fi demonstrată. Unicul apelativ sigur este acela de profet (Hab 1,1; 3,1).
Probabil, Habacúc și-a desfășurat activitatea profetică spre sfârșitul sec. al VII-lea, între 625-612 î.C., în timpul lui Ieremía, Sofonía și Nahúm. El se prezintă ca „un străjer” în picioare, pe fortăreață (Hab 2,1), adică cel care ascultă și vestește mesajul lui Dumnezeu. El oferă importante detalii cu privire la circumstanțele legate de inspirația profetică (Hab 2,1-3) și relatează fenomenele fizice care însoțesc viziunea (Hab 3,16). Ca scriitor, Habacúc se remarcă prin limba clară și concretă și prin arta excelentă de a orchestra diferitele părți ale discursului în formă dramatică.
Textul lui Habacúc a ajuns într-o stare foarte deteriorată. TM pare să fi fost de mai multe ori corectat de copiști sau de editori. Uneori, cititorul se găsește în fața unor versete aproape de neînțeles.
Teologia. Problema centrală a profeției lui Habacúc este exercitarea dreptății lui Dumnezeu în guvernarea sorții popoarelor, o problemă de teodicee asemănătoare cu cele ridicate de Ieremía, Ezechiél, Cartea lui Iob și unii psalmi. Habacúc se adresează direct lui Dumnezeu, de la care așteaptă răspunsul. Este convins că Dumnezeu dirijează evenimentele națiunilor și guvernează soarta poporului ales (Hab 1,17; 2,5-20), exercitându-și domnia suverană asupra forțelor naturii și ale istoriei. El este singurul Dumnezeu viu, în contrast cu idolii muți (Hab 2,18-19). Deși are o grijă aparte față de Israél, îl pedepsește conform cu exigențele ordinii morale care sunt încălcate (cf. Hab 1,3-4).
Și caldéii, trimiși ca instrumente ale pedepsei divine, păcătuiesc prin violență și aroganță. Habacúc își pune întrebarea de ce Dumnezeu îi pedepsește pe cei vinovați printr-un popor care este vinovat la rândul său. Cum se salvează sfințenia divină? Răspunsul este acesta: orice opresor, oricine ar fi el, va fi pedepsit de Dumnezeu, în timp ce dreptul va rămâne în siguranță și prosperitate, cu condiția să persevereze în fidelitatea față de Dumnezeul alianței. Răspunsul lui Dumnezeu nu reprezintă o soluție teoretică sau practică a problemei ridicate de profet, dar se bazează pe convingerea suveranității universale a lui Dumnezeu, care cere pedepsirea păcatului. Există o antiteză radicală între planul lui Dumnezeu și acțiunea puterilor lumii. Încrederea în Dumnezeu și fidelitatea sunt condiția esențială pentru a se conforma proiectului divin în istorie. Problemele mari ridicate de multiplele întâmplări se iluminează prin dialogul cu Dumnezeu, prin întrebări, prin obiecții, prin atitudinea de credință și prin „speranța împotriva oricărei speranțe”. Semnificația istoriei umane, pline de nedreptate și absurdități, este ancorată în intervenția misterioasă și enigmatică a lui Dumnezeu.