Evanghelia după sfântul Ioan
Prezentare
Autorul și conținutul. Cele mai vechi mărturii ale Sfinților Părinți Iustin și Irineu, ale Păstorului lui Hermas, ale Prologului împotriva lui Marcion și cele două fragmente de papirusuri cu Evanghelia după sfântul Ioan (Egerton 2 și P52) atribuie evanghelia a patra apostolului Ioan, care ar fi scris-o la Éfes. Și argumentele interne sunt în favoarea paternității apostolului Ioan: autorul este un iudeu din Palestína care cunoaște locurile, persoanele și evenimentele ce privesc viața lui Isus și despre care vorbește ca un martor ocular.
Sfântul Ioan apostolul este evreu, dar își scrie evanghelia în limba greacă și în ambient elenistic. Este un bun cunoscător al limbii și are un stil unitar pe tot parcursul lucrării. Deosebit de reușite sunt relatările despre femeia samariteană (In 4,1-42), vindecarea orbului din naștere (In 9,1-41) și învierea lui Lazăr (In 11,1-44). Prin folosirea unor simboluri și expresii caracteristice, autorul face ca lectura să fie fascinantă, deși înțelegerea este grea.
Nu există o precizare directă cu privire la destinatari. Din analiza internă reiese că sfântul Ioan se adresează unor cititori eleniști, fie ei de origine greacă, fie de altă origine: descriind obiceiurile evreiești, dă o explicație scurtă, suficientă însă pentru cei care nu le cunosc; traduce cuvintele aramaice (In 1,38; 1,42; 9,7 etc.); are tendințe universaliste (titlul dat lui Isus de către Pilát este scris în „evreiește, latinește și grecește”, In 19,20).
Tradiția cea mai veche și răspândită este că Evanghelia după sfântul Ioan a fost scrisă la Éfes. Tatian și sfântul Efrem, într‑un apendice la Diatessaron, vorbesc de Antiohía Síriei. Ținând cont de papirusurile găsite în Egipt, unii autori sunt de părere că evanghelia a patra ar fi fost scrisă în Alexándria. Dar faptul că Ioan a locuit o perioadă destul de lungă la Éfes întărește convingerea că acesta este locul în care Evanghelia a fost scrisă.
După mărturia tradiției, această evanghelie a fost scrisă înainte de anul 100 d.C. Critica internă a textului pune în lumină o situație de tensiune între comunitățile creștine și sinagogă, ceea ce corespunde cu perioada de după distrugerea templului din Ierusalím, iar blestemul la adresa iudeilor trecuți la creștinism (aluzii la excluderea din sinagogă: 9,22; 12,42; 16,2) a fost introdus în „Cele 18 binecuvântări” în perioada 85-90, după Iamnia.
Teologia. Evanghelia după sfântul Ioan este relatarea istoriei interpretată teologic. Nu este o istorie cronologică, ci este în funcție de credința actuală. Credința, scopul Evangheliei (20,31), are un obiect-subiect precis: trebuie să se creadă că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceste titluri fundamentale pun persoana lui Isus, pe de o parte, în istoria mântuirii și a așteptării mesianice și, pe de altă parte, în raportul unic cu Tatăl care l-a trimis.
Evanghelia după sfântul Ioan are un caracter esențial cristocentric. Isus însuși vorbește despre sine și își revelează legătura cu Tatăl, cel care l-a trimis ca să vorbească (3,11; 5,30; 12,49 etc.), să lucreze (4,34; 6,38 etc.) și să aducă omului mântuirea prin credința în el (3,18-20; 15,10 etc.), prin adeziunea față de el (15,1-8) și prin ascultarea de el (10,11-16). Tuturor acelora care îl primesc le dă puterea „de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (1,12), la fel ca el și împreună cu el, prin darul Duhului Sfânt pe care îl va trimite de la Tatăl (14,26; 16,7) pentru a împlini opera sa de mântuire și de sfințire (16,8; 13,16). Omul care acceptă lumina credinței în Cristos părăsește întunericul, se convertește, face voința Tatălui, revelată în Cristos, și-i ține poruncile (13,34-35). Roadele celui care crede depind de faptul că „rămâne în iubirea lui” (15,1-9).