Rut

Prezentare

Titlu și conținut. În LXX, Vg și traducerile care depind de ele, Cartea lui Rut se găsește printre cărțile istorice, mai precis după Judecători. TM o plasează printre „cele cinci suluri” („məgillôṯ” = „suluri”), adică acele cărți a căror lectură este legată de marile sărbători. Cartea lui Rut era citită cu ocazia Sărbătorii Rusaliilor.

Titlul derivă de la personajul principal, o femeie din Moáb devenită, prin căsătoria cu Bóoz, strămoașă a lui Davíd. Constrânsă de foamete, Noémi, împreună cu soțul și fiii ei, pleacă în Moáb, unde soțul și cei doi fii mor. Rămâne cu două nurori, dintre care una, Rut, o urmează la întoarcerea la Betleém. Aici aceasta se căsătorește cu Bóoz și-i dăruiește un nepot lui Noémi, intrând în genealogia lui Davíd.

TM se prezintă în stare bună de păstrare, iar traducerea LXX este foarte apropiată de textul ebraic. Vg este însă o traducere destul de liberă, prezentând figuri de stil reușite.

Teologia. Doctrina „restului” ocupă un loc esențial în relatarea cărții. Se referă la poporul întreg și are adesea o mare tensiune escatologică. Autorul vrea să spună că amărăciunea prezentă a lui Noémi nu este o situație definitivă: în ea se află un sâmbure de speranță.

Intervenția providențială a lui Dumnezeu ia aici o formă care conduce la o altă temă desfășurată de-a lungul întregii istorii biblice: femeia sterilă devine rodnică. Considerată din acest punct de vedere, Cartea lui Rut intră în marele curent biblic care va atinge culmea în înviere: mesajul cărții se orientează spre înviere și devine, într-un oarecare mod, profeție a acesteia.

Unele afirmații textuale din carte stabilesc o legătură strânsă între acțiunea lui Dumnezeu și aceea a omului: Rut a venit „să se pună sub aripa” (protectoare a) Domnului (2,12), iar această protecție se concretizează în actul lui Bóoz, căruia i se cere să-și deschidă aripa mantiei asupra tinerei (3,9). Caritatea care este implorată de la Domnul (1,8) și pe care el nu o retrage „nici de la cei vii, nici de la cei morți” (2,20) ia forma atitudinii carității lui Rut, care „nu a mers după tineri nici săraci, nici bogați” (3,10). Așadar, lucrarea omului are o anumită greutate în planul providențial al lui Dumnezeu.

Un element care subliniază și mai mult faptul minunat în epilogul cărții este acela că fiul lui Rut este înainte-mergătorul lui Davíd. Numele lui Davíd conferă narațiunii un alt nivel: rupe hotarele unei simple întâmplări familiale, deschizându-se spre istoria întreagă a lui Israél. Acel copil pe care Domnul „i l-a dat” (4,13), l-a dăruit nu numai protagoniștilor relatării, ci întregului Israél. Providența lui Dumnezeu conduce evenimentele către scopuri imprevizibile. Grija lui se extinde până la timpurile viitoare.