Zaharía

Prezentare

Titlul și autorul. Și Biblia ebraică, și cea creștină plasează Cartea profetului Zaharía pe locul unsprezece în șirul profeților minori. Ținând cont de indicațiile cronologice ale cărții, Zaharía și-a desfășurat activitatea profetică pe durata a doi ani, adică din anul al doilea (Zah 1,1.7) până în anul al patrulea (Zah 7,1) al domniei lui Dárius I, regele Pérsiei (522-486 î.C.), mai precis din luna octombrie-noiembrie a anului 520 î.C., până în luna noiembrie a anului 518 î.C. Așadar, Zaharía a continuat misiunea lui Aggéu.

Numele se întâlnește atât în forma scurtă („Zəḵaryâ”), cât și în cea lungă („Zəḵaryāhû”) înseamnă „Domnul și-a amintit”, este foarte răspândit atât în timpurile vechi, cât și în perioada de după exil.

În timp ce Zah 1–8 reflectă, chiar și cronologic, starea Palestínei și a comunității ebraice în deceniile agitate de după 538 î.C., Zah 9–14 prezintă o epocă fără determinări precise, o epocă ideală, dar care nu s-a realizat pe deplin.

Teologia. Elementul central al mesajului lui Zah 1–8 este constituit de promisiunile mesianice și escatologice îndreptate spre încurajarea iudeilor să reclădească templul. De dragul templului, Dumnezeu se întoarce la Ierusalím (Zah 2,14; 8,3) și rămâne aici prezent pentru totdeauna (cf. Zah 2,9.14.16-17; 8,3). Cetatea care poartă nume noi (cf. Zah 8,3) este protejată de dușmani printr-un zid de foc care este, în același timp, gloria lui, adică Dumnezeu însuși (Zah 2,9). Datorită templului, toată Iudéea este sfințită și devine proprietatea specială a Domnului, fapt pentru care se numește „Țara Sfântă” (Zah 2,16). Iudeii din captivitate se întorc de pretutindeni (Zah 2,10-13; 8,7,23) aducând cu ei bogățiile care vor sluji la confecționarea coroanei care trebuie pusă pe capul marelui preot (Zah 6,9-15). Comunitatea lui Iúda va trăi în prosperitate și pace, bucurându-se de roadele abundente ale pământului (Zah 3,10; 8,12). Cele patru posturi anuale devin zile de sărbătoare și de veselie (Zah 8,1-12).

Pentru viitor, profetul prevede și convertirea păgânilor și integrarea lor în alianța mozaică (cf. Zah 2,15). Ei vor recunoaște că iudeii sunt martorii religiei adevărate și vor urca la Ierusalím ca să aducă cult Domnului (Zah 8,22-23).

Epoca mântuirii este caracterizată și de emanciparea preoției levítice de sub tutela puterii civile. Cele două puteri, cea civilă și cea religioasă, reprezentate de Zorobabél și Iósue, vor coexista în perfectă armonie (cf. Zah 4,1-14; 6,13). Zorobabél primește titlurile mesianice de „vlăstar” și „uns”, întrucât se spera că va primi ungerea regală (Zah 3,8-10), reprezentând descendența davidică din care trebuia să se ridice regele ideal viitor (Zah 6,12).

Zaharía insistă asupra maiestății și puterii lui Dumnezeu care dirijează evenimentele restaurării și viitorul poporului și veghează asupra lucrărilor de edificare a templului (Zah 3,6.9). Domnul comunică cu profetul prin viziuni, care îi sunt interpretate de un înger. Pentru prima dată în Vechiul Testament se vorbește despre un înger care se află în cer, numit „Satana”, adică „Acuzatorul”, cu misiunea de a-i conduce pe oameni la rău (Zah 3,2).

Prezența îngerilor este subliniată în special în Zah 1–8. Ea este în strânsă legătură cu viziunile nocturne ale profetului. Între aceste ființe, se pare că îngerul care interpretează viziunile ocupă un loc special, întrucât dă ordine celorlalți îngeri și se roagă Domnului în favoarea Ierusalímului (Zah 1,12), îi impune tăcere Satanei, care se opune marelui preot, Iósue (Zah 3,4-5). Reprezentările și limbajul referitoare la aceste ființe cerești sunt variate și nu întotdeauna clare. Angelologia îi slujește profetului pentru a scoate în evidență transcendența lui Dumnezeu care nu vorbește direct cu aleșii săi, ci prin imagini și simboluri care trebuie interpretate de aceste ființe.

Cap. 9–14 conțin un mozaic de teme teologice: o concepție sublimă despre Dumnezeul creator și suveran, teocrația naționalistă, împărăția spirituală, perspectiva escatologică fără Mesia, universalismul mântuirii și particularitatea templului din Ierusalím.

În etapa a treia, cea finală și definitivă, în care nu se mai vorbește despre Mesia, Ierusalímul devine centrul universal al împărăției lui Dumnezeu (Zah 12,1-9). Se realizează astfel o nouă creație prin care începe o eră extraordinară pentru omenire și pentru lumea întreagă (cf. Zah 14,1-11). Diferitele popoare vor recunoaște regalitatea Domnului (Zah 14,20-21) și vor împărtăși soarta noului Ierusalím (cf. Zah 14,16).