Cartea întâi a Crónicilor

traducerea catolică

Prezentare

Titlu și conținut. Numele ebraic este „Diḇrê hayyāmîm”, care înseamnă „faptele zilelor” sau „analele, cronicile”. În LXX, cărțile sunt numite „Paralipomenon” (A și B), adică Prima și a Doua Carte despre lucrurile omise în Cărțile lui Samuél și ale Regilor. De aici provine și titlul latin „Paralipoména”. Denumirea de „cronici”, folosită astăzi în mod obișnuit, provine de la sfântul Ieronim, care, în Prologus Galeatus, numește lucrarea „Chronicon totius divinæ historiæ”, ceea ce înseamnă: „Cronica întregii istorii divine”.

Împărțirea, la ora actuală, este în două părți; însă, la început, Crónicile constituiau o singură carte ce cuprindea cu siguranță și lucrarea lui Ésdra-Nehemía. Această compoziție conține toată istoria Israélului de la Adám și până la reforma post-exilică. Judecate, la început, ca fiind superflue din cauza istoriei pre-exilice, Crónicile au fost apreciate mai târziu pe seama adăugirilor importante la literatura istorică deja cunoscută. Mai mult, învățătura morală a fost importantă pentru edificarea comunității iudaice.

Orientarea teologică a lucrării, limba aramaizantă și locul ocupat în Biblia ebraică sugerează datarea lucrării într-o perioadă post-exilică mai târzie. Totuși, nu mai târziu de 180 î.C., întrucât Ben Siráh, care a scris la acea dată, depinde, în definirea profilului lui Davíd (Sir 47,2-11), de Cărțile Crónicilor.

Autorul a fost un iudeu fervoros, profund legat de propria națiune, de instituțiile civile și religioase ale poporului său. Cunoștea bine istoria Israélului, tradițiile profeților și ale înțelepților. Era familiar cu Psalmii și nu îi era necunoscută învățătura înțelepților, din care folosește expresii tipice. Este un pasionat cititor al Sfintei Scripturi: o meditează, o interpretează și o actualizează. Limba vorbită de autor era aramaica; ebraica folosită în Cărțile Crónicilor se prezintă ca fiind artificială, aparținând unei epoci post-clasice.

Scopul autorului Crónicilor era mai mult practic și pastoral. Intenționa să le comunice contemporanilor săi propria credință în împărăția lui Dumnezeu, concretizată în comunitatea iudaică întoarsă din exil, reformată de Ésdra-Nehemía, spre sfârșitul sec. IV î.C.

Teologia. Credința despre Dumnezeu din Cărțile Crónicilor depinde în largă măsură de Deuteronóm. Numele cel mai frecvent folosit este „´élöhîm”, ceea ce înseamnă că autorul vrea să sublinieze transcendența divină. El intră în contact cu oamenii prin intermediari, cum ar fi „îngerul Domnului” sau „Duhul”.

În viața comunității iudaice și în viața fiecărei persoane, în special a regelui, se manifestă cu rigurozitate dreptatea lui Dumnezeu, care răsplătește și pedepsește.

Fiii lui Israél formează nu numai o națiune, ci o comunitate sacră, poporul sfânt al lui Dumnezeu. Cu acest popor, Dumnezeu încheiase un pact în persoana lui Abrahám și a descendenților săi, precum și în persoana lui Davíd și a descendenței lui. Lui Davíd, din tribul lui Iúda, devenit regele lui Israél pentru totdeauna, și fiului său, Solomón, le acordă ascultare întreg Israélul. Apostazia lui Ieroboám a adus cu sine ruptura unicului popor al lui Dumnezeu și separarea triburilor care constituie Regatul de Nord. Adevăratul unic Israél a supraviețuit numai în triburile lui Iúda și al lui Beniamín. Pentru a deveni membru al comunității sacre, nu era suficientă cetățenia ebraică, nici nu era necesară puritatea rasială: era indispensabilă adorarea Dumnezeului unic și observarea legii lui Moise. De aceea, și fiii lui Efraím (= samaritenii) puteau fi asociați comunității sacre (2Cr 10–22). Chiar și păgânii aveau posibilitatea să se roage în templul din Ierusalím. Astfel, autorul propune o idee supranațională a poporului lui Dumnezeu, al cărui centru se găsește în Ierusalím.

Autorul Crónicilor unește intim structura eclezială a timpului său cu figura lui Davíd. După exilul babilonian, monarhia nu mai exista, profeția se eclipsase, dar legea lui Dumnezeu, pusă în scris, era proclamată în cult. Atribuindu-i lui Davíd instituirea cultuală tipică a timpului său, autorul voia să sublinieze continuitatea tradiției care lega comunitatea post-exilică de cea a primului mare rege al lui Israél.

În Cărțile Crónicilor, templul este considerat drept centrul vital al poporului lui Dumnezeu, locul în care Dumnezeul invizibil se face prezent printre oameni. Capul cultului era preotul, numit și „conducător” al casei lui Dumnezeu. Purta și numele de „preot-cap” sau „marele preot”. El prezida întregul ordin levític, iar în momentele de criză, acționa în numele națiunii și trata problemele religioase, consultându-se cu conducătorii politici. Hagiograful scoate în relief valoarea și eficacitatea rugăciunii, care, împreună cu sacrificiile, pune omul în legătură cu Dumnezeu. Davíd este modelul celor care se roagă.

Cărțile Crónicilor prezintă o nouă interpretare a istoriei Israélului. Autorul vrea să facă să se înțeleagă ceea ce trebuie să fie poporul lui Dumnezeu: o comunitate de credință, de rugăciune și de cult, strânsă în jurul Dumnezeului lui Abrahám, care a ales un descendent al lui Davíd pentru a fi unsul său, Mesia. Este o comunitate vizibilă care trăiește aici pe pământ, unde are siguranța protecției divine dacă știe să asculte cuvântul lui Dumnezeu explicat de profeți.