Cartea întâi a lui Samuél

Prezentare

Titlu și conținut. Încă din Antichitate, evreii au considerat cărțile 1-2Samuél ca formând o singură carte profetică („Šəmûʾēl”) și i-au atribuit-o lui Samuél, bazându-se pe 1Cr 29,29. A fost trecută printre Cărțile Profeților Anteriori pentru a o distinge de profeții posteriori, care începeau cu Isaía. Traducătorii greci au împărțit cartea în două părți și le-au unit cu Cărțile Regilor, în așa fel încât au format o lucrare căreia i-au propus titlul Cărțile Regilor. Vg latină a sfântului Ieronim a păstrat împărțirea în patru părți.

Primele capitole din 1Sam 1–7 nu oferă o relatare completă, ci numai unele fapte legate de Éli și Samuél: nașterea și copilăria lui Samuél, războiul dintre israelíți și filisténi, luarea arcei lui Dumnezeu de către filisténi. Capitolele 8–15 din 1Samuél relatează instituirea monarhiei în persoana lui Saul. Încep astfel războaiele de eliberare, mai întâi împotriva fiilor lui Amón, apoi împotriva filisténilor, împotriva lui Amaléc și a altor popoare. Dar regele nu este fidel poruncilor profetului și de aceea este îndepărtat de Dumnezeu. De la 1Sam 16–2Sam 1, este prezentată întâlnirea tânărului păstor Davíd cu Saul după ce Davíd a fost consacrat rege în secret de Samuél. Saul devine gelos pe Davíd și încearcă de mai multe ori să-l ucidă. Davíd fuge de la curte în pustiu, unde rămâne pentru mai mult timp, urmat de un grup de prieteni cu care se refugiază apoi la filisténi. După ultima bătălie a lui Saul cu filisténii, acesta moare pe muntele Gelboe împreună cu fiii săi.

În capitolele 2–9 din 2Samuél, moartea lui Saul lasă un gol de putere, precum și riscul unui război civil între adepții lui Davíd și moștenitorul lui Saul. În cele din urmă, Davíd ocupă Ierusalímul și îl transformă în capitala politică și religioasă a regatului unit, ducând acolo arca lui Dumnezeu. În 2Sam 10–20, Dumnezeu îi promite lui Davíd o dinastie lungă. Intervin circumstanțe care îl pun în scenă pe urmaș. Capitolele 21–24 din 2Samuél constituie un apendice la domnia lui Davíd.

Teologia. Valoarea istorică a celor două Carți ale lui Samuél rezultă din antichitatea și redactarea fidelă a documentelor. Această valoare este confirmată de imparțialitatea prezentării diferitelor personaje, în special a lui Davíd. Este confirmată această valoare și de datele arheologiei, ca și de observarea riturilor și a obiceiurilor diferite din istoria Orientului Antic, în comparație cu cele relatate de Cărțile lui Samuél.

Un rol important îl au profeții. Apariția acestor oameni deosebiți constituie un fenomen religios al monoteismului. Încă din Antichitate, Israélul a cunoscut o astfel de instituție religioasă. Profetul nu este propriu-zis cel care are misiunea de a prezice viitorul sau de a ghici lucrurile ascunse. El este cel chemat de Dumnezeu ca să facă prezent cuvântul divin oamenilor. În cadrul poporului, profetul are autoritatea maximă, de aceea și regele este supus mesajului său.

Dumnezeu locuiește în țara lui și printre ai săi. Persecutat de Saul și fugar în țară străină, Davíd se teme tocmai pentru că este constrâns să părăsească țara moștenirii Domnului (1Sam 26,19-20).

Arca este emblema războiului Domnului, „războinic puternic” (Ex 15,3); posedă un caracter sacru, de temut și benefic în același timp (1Sam 5,2 șu; 2Sam 4,22); este gloria lui Israél (1Sam 4,22), pretinde sfințenie de la cel care slujește (1Sam 6,19-20; 2Sam 6,6-11), dar mai ales este prezența activă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.

Orice alianță, chiar cu conținut profan, era sigilată de divinitate printr-un rit sacru ce consta în sacrificii, invocarea numelui divin și în blesteme împotriva celui care ar încălca-o (1Sam 20,24). Un efect imediat al alianței era acela de a rămâne obligatorie pentru urmași, chiar și după moartea contractanților.

Împreună cu profetismul și cu preoția, monarhia este un punct de sprijin al istoriei lui Israél. În țările vecine Israélului, regalitatea umană era intim legată cu aceea a zeilor. Iahvismul este un cult adus unui Dumnezeu personal și transcendent și nu poate fi confundat cu ritualurile practicate în cinstea zeilor naturii. Regalitatea asupra lui Israél îi aparține lui Dumnezeu, omul nu poate să o uzurpe și nu poate să o exercite în nume propriu.

Războiul era declarat și purtat în numele lui Dumnezeu, care era de fapt și luptătorul invizibil. Victoria îi aducea lui Dumnezeu supuși, tributuri și extensiunea stăpânirii. Dumnezeul poporului învins devenea supusul Dumnezeului învingător, împreună cu adoratorii lui. De aceea, luptătorii erau sfinți, aleșii lui Dumnezeu, și se cerea de la ei puritate rituală.

Importanța majoră a lui Davíd este legată de mesianism. De persoana lui, de fapt, Dumnezeu leagă revelația viitoare: dinastia lui este stabilă, descendenții lui sunt adoptați de Dumnezeu ca fii, regalitatea lui va ajunge la regalitatea mesianică. Dar mesianismul din cuvintele lui Natán (în 2Sam 7,5-16) este încă latent, întrucât este un germen care va trebui să se dezvolte mai clar în viitor.