Iudíta
Prezentare
Titlu și conținut. Numele cărții vine de la rolul important pe care îl are femeia cu acest nume în eliberarea extraordinară a țării lui Iúda și a cetății sfinte din fața unui dușman puternic, rival al lui Dumnezeu.
Relatarea se prezintă în nuanțe istorico-narative. Se citesc nume de monarhi și popoare cunoscute ca Nabucodonosór, asiriéni, mezi, perși. Se dă impresia unei cronologii precise: evenimentele au loc în anii al doisprezecelea, al șaptesprezecelea și al optsprezecelea al domniei lui Nabucodonosór, respectiv în anii 593, 588 și 587 î.C. Sunt abundente referințele geografice și topografice legate de expedițiile militare. Scena evenimentelor este bine stabilită în jurul cetății Betúlia.
Totuși, lectura atentă a datelor istorice, cronologice și geografice pune multe semne de întrebare. Toate observațiile conduc la ideea că această Carte a Iudítei nu este istorică în sensul propriu al cuvântului. Datele relatării cu privire la personaje și la situații cuprind un interval de timp care se desfășoară de-a lungul mai multor secole, în timp ce episoadele înseși ale cărții se petrec în câteva luni. Autorul sacru pune împreună nume și fapte reale, aparținând epocilor diferite, și compune o relatare care nu are nicio pretenție de precizie istorică. De altfel, este imposibil să se situeze episodul Iudítei într-o perioadă istorică precisă. Nu se potrivește nici cu epoca pre-exilică, nici cu cea persană sau greacă, chiar dacă în carte se întâlnesc elemente proprii fiecăreia dintre aceste epoci.
Autorul cunoaște bine istoria biblică și descrie personajele și scenele relatării făcând apel la episoade relatate în alte cărți istorice, folosind deseori aceleași locuțiuni sau făcând aluzii la ele. În acest sens, se poate vorbi în Cartea Iudítei de un stil antologic. Numele „Nabucodonosór” și „Holoférn”, dușmani aroganți ai Israélului, nu sunt personaje istorice: ei simbolizează puterea păgână antidivină și antiisraelítă. Iudíta personifică poporul credincios Domnului care, lipsit de putere militară, dar bogat în credință, înfrânge opresorul păgân prin rugăciune și penitență.
Autorul cărții este necunoscut, dar scrie probabil în Palestína. Din studiul lucrării, se deduce că era un iudeu înțelept, hrănit cu o profundă cunoaștere a Sfintelor Scripturi, capabil să producă material nou folosindu-se de elementele vechi.
Data compunerii cărții pare a fi târzie: sfârșitul sec. al II-lea î.C. Conținutul teologic al relatării, accentul pus pe faptul eliberării de dușmani și insistența asupra observării legii, arată că opera se situează bine în perioada Macabéilor, atunci când poporul trebuia încurajat în timpul opresiunii seleucide.
Teologia. Marea lecție a Cărții Iudítei este aceea că Dumnezeu își salvează poporul în orice strâmtorare: Dumnezeu îi protejează pe cei umili, îi răzbună pe cei lipsiți de moștenire, îi salvează pe cei disperați. Acești umili sunt poporul lui Israél, amenințat de dușmanii păgâni puternici, care divizează și boicotează independența și credința. Adevăratul Domn al istoriei nu este Nabucodonosór, ci Domnul; el conduce evenimentele după bunul său plac, folosind metode care nu se conformează planurilor umane. Israél este legat de Dumnezeu prin legături speciale, care îl fac moștenirea lui Dumnezeu (Itd 4,12; 8,22), fiul său (9,4), poporul alianței (9,13).
Mijloacele prin care Iudíta obține victoria – adică înșelăciunea, seducția și asasinatul – trebuie judecate în strategia războiului și a principiilor morale dominante în Vechiul Testament. Cel care voia să seducă Israélul este el însuși sedus și înșelat, conform Legii Taliónului. Iudíta este pur și simplu instrumentul dreptății divine. Dumnezeu mântuiește poporul său prin faptele oamenilor care acționează ca oameni. Autorul sacru nu exprimă o judecată etică cu privire la comportamentul Iudítei, supunându-se unui gen literar special folosit pe larg în Biblie (Ier 27,1-25; 34,13-29; 37,32-34).
Figura lui Ahiór arată deschiderea iudaismului macabeu către străini, pe aceeași linie cu Cărțile lui Rut și Ióna. Ahiór este un păgân, membru al unui popor care a produs mari suferințe Israélului în timpul lui Saul și al lui Ieremía. Deuteronómul interzicea ca un fiu al lui Amón să fie admis în adunarea poporului lui Israél. Cartea Iudítei arată că un non-iudeu, ba chiar un membru al unui popor în mod tradițional dușman, poate să participe la alegerea lui Israél și să se bucure de privilegiile sale. Este teologia concretă a universalității mântuirii.
Starea de văduvă este prezentată ca preferabilă față de cea a femeii căsătorite. Acesta este un concept nou, care se deosebește de opiniile obișnuite în Vechiul Testament. Providența lui Dumnezeu acționează prin jocul cauzelor secundare.
Cartea Iudítei este bogată în doctrină: este o prezentare magnifică a stăpânirii lui Dumnezeu în istorie, care se proiectează până la faza finală a împărăției lui Dumnezeu pe pământ.