Evanghelia după sfântul Luca

Prezentare

Autorul și conținutul. Cea de-a treia Evanghelie a fost scrisă de sfântul Luca, medic din Antiohía (Col 4,14), singurul evanghelist de origine păgână. Nu a fost martor ocular la faptele pe care le relatează. S-a născut în Antiohía Síriei și s-a convertit devreme la creștinism, întrucât, în jurul anului 44, este deja discipolul sfântului Paul, cu care s-a întâlnit la Tróas. După moartea sfântului Paul nu se mai știe nimic despre el. Tradiția spune că ar fi rămas necăsătorit, că ar fi predicat în Bitínia și că ar fi murit la vârsta de 74 de ani „plin de Duhul Sfânt”.

Educat în ambient elenistic și cunoscând bine literatura contemporană, sfântul Luca își scrie Evanghelia într-o greacă îngrijită, după modelul istoricilor greci, după ce a consultat cu imparțialitate tot ce s-a scris înaintea lui (1,1-4), pentru a permite înțelegerea exactă a învățăturii catehetice primare despre Isus. Deși în privința datelor geografice și a obiceiurilor ebraice este imprecis, știe să folosească cu precizie Vechiul Testament și se consideră moștenitorul promisiunilor făcute poporului lui Israél (1,47-55.68-79).

După prolog, s-ar părea că destinatarul acestei Evanghelii este o singură persoană, Teofíl. Dar analiza internă arată că destinatarii sunt creștini proveniți din lumea păgână: ori de câte ori este posibil, autorul alege nume grecești, evitându-le pe cele ebraice sau aramaice („învățător” în loc de „rabbí”, „craniu” în loc de „Gólgota”); genealogia lui merge până la Adám, nu se oprește la Abrahám; evită evocarea ritualului ebraic de purificare; citatele din Vechiul Testament sunt după LXX etc.

O tradiție destul de veche, consemnată de sfântul Irineu și preluată de sfântul Ieronim și sfântul Grigore din Nazianz, susține că sfântul Luca ar fi scris această evanghelie în Aháia (sudul Greciei). Alții propun ca loc al scrierii evangheliei Antiohía Síriei sau chiar Roma.

După finalul Faptelor Apostolilor (28,30), s-ar părea că Evanghelia după sfântul Luca a fost scrisă înainte de anul 63, deoarece sfântul Paul este prezentat ca fiind la Roma în prima detenție. Dar argumentele interne permit datarea evangheliei după anul 70 (descrierea detaliată a distrugerii Ierusalímului, cf. 21,5 șu), dar nu mai târziu de anul 90.

Teologia. Sfântul Luca a fost numit „teologul” istoriei mântuirii, în care s-ar distinge trei perioade: a) timpul promisiunilor, care cuprinde Vechiul Testament până la Ioan Botezătorul; b) timpul realizării escatologice în Isus din Nazarét; c) timpul Bisericii peregrine – timpul celor mântuiți care așteaptă revenirea Domnului (13,33; 16,16; 17,25; 24,26).

Sfântul Luca prezintă o imagine specială a lui Dumnezeu Tatăl, plin de iubire, bunătate milostivă și îndelungă-răbdare (15; 22,42). O revelare a acestei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl este oferită în sensibilitatea pe care Isus o arată pentru cei marginalizați, păcătoși (7,36-50; 18,9-14; 19,1-10 etc.). Pentru Luca, Isus este înainte de toate evanghelizatorul (4,18 șu), care a primit o misiune de la Tatăl și se dedică slujirii celor săraci. Isus este Mântuitorul (1,47; 2,11 etc.), cel care-l comunică pe Duhul Sfânt (24,49). Duhul Sfânt luminează activitatea istorică a lui Isus (1,35; 4,1.18; 10,21).

În același timp, sfântul Luca prezintă regula de viață a creștinului-discipol. În orice situație s-ar afla, acesta trebuie să se convertească în mod sincer și total (5,32; 24,47), printr-o asceză curajoasă și constantă (8,15). Discipolii trebuie să lase „totul”, să vândă totul pentru a-și aduna comoară în ceruri (6,20). Ei trebuie să fie mereu pe urmele lui Cristos, în conformitate cu voința Tatălui, să accepte încercările și să se îndrepte spre cruce (9,57-62). O caracteristică a vieții de discipol este vegherea, așteptarea în tensiune a venirii Domnului (18,31-34; 21,36).