Iob
Capitolul 29
Iob 29IV. MONOLOGUL LUI IOB Plângerea după zilele fericite
Fericirea din trecut
1 Iob a continuat să-și pronunțe asemănarea, zicând:
2 „Ce n-aș da să fiu ca în lunile dinainte,
ca în zilele când Dumnezeu mă proteja!
3 Atunci, candela lui strălucea
deasupra capului meu
și în lumina sa umblam pe întuneric.
4 Așa era în zilele tinereții mele,
când favoarea lui Dumnezeu
era asupra cortului meu,
5 când, încă, Cel Atotputernic era cu mine
și tinerii mei erau în jurul meu;
6 când îmi spălam picioarele în smântână
și stânca făcea să curgă pentru mine
râuri de untdelemn;
7 când ieșeam la poarta cetății
și în piață îmi fixam scaunul,
8 tinerii mă vedeau și se ascundeau,
iar bătrânii se ridicau și stăteau în picioare.
9 Căpeteniile își rețineau cuvintele
și-și puneau mâna la gură.
10 Glasul celor care stăteau în față înceta
și limba lor se lipea de cerul gurii.
Binefacerea și influența
11 Urechea care mă auzea mă numea fericit,
iar ochiul care mă vedea
dădea mărturie pentru mine.
12 Căci îi salvam pe nevoiașul
care striga după ajutor
și pe orfanul care nu era ajutat.
13 Binecuvântarea celui care pierea
venea asupra mea
și făceam să se bucure inima văduvei.
14 Mă îmbrăcam cu dreptate și ea mă înveșmânta
și judecata mea era ca o manta și un turban.
15 Eram ochi pentru cel orb
și picioare pentru cel șchiop.
16 Eu eram tată pentru cei nevoiași
și cauza veneticului o cercetam.
17 Zdrobeam măselele celui nedrept
și dintre dinții lui smulgeam prada.
18 Ziceam:
«În cuibul meu îmi voi da duhul
și zilele mele vor fi multe ca nisipul.
19 Rădăcina mea se deschidea spre ape
și roua se odihnea pe ramurile mele.
20 Onoarea mea se va înnoi odată cu mine
și arcul meu se va transforma în mâna mea».
21 Mă ascultau și așteptau,
tăceau înaintea sfatului meu.
22 După cuvintele mele, nu mai repetau
și peste ei picura cuvântul meu.
23 Mă așteptau ca pe ploaie
și-și deschideau larg gura,
ca pentru ploaia de primăvară.
24 Dacă râdeam pe seama lor, nu dădeau crezare
și nu puteau să facă să cadă lumina feței mele.
25 Iubeam drumul lor și mă așezam în frunte;
ședeam ca un rege în trupă
când îi mângâie pe cei care jelesc.
1 Iob a continuat să-și pronunțe asemănarea, zicând:
2 „Ce n-aș da să fiu ca în lunile dinainte, ca în zilele când Dumnezeu mă proteja!
3 Atunci, candela lui strălucea deasupra capului meu și în lumina sa umblam pe întuneric.
4 Așa era în zilele tinereții mele, când favoarea lui Dumnezeu era asupra cortului meu,
5 când, încă, Cel Atotputernic era cu mine și tinerii mei erau în jurul meu;
6 când îmi spălam picioarele în smântână și stânca făcea să curgă pentru mine râuri de untdelemn;
7 când ieșeam la poarta cetății și în piață îmi fixam scaunul,
8 tinerii mă vedeau și se ascundeau, iar bătrânii se ridicau și stăteau în picioare.
9 Căpeteniile își rețineau cuvintele și-și puneau mâna la gură.
10 Glasul celor care stăteau în față înceta și limba lor se lipea de cerul gurii.
11 Urechea care mă auzea mă numea fericit, iar ochiul care mă vedea dădea mărturie pentru mine.
12 Căci îi salvam pe nevoiașul care striga după ajutor și pe orfanul care nu era ajutat.
13 Binecuvântarea celui care pierea venea asupra mea și făceam să se bucure inima văduvei.
14 Mă îmbrăcam cu dreptate și ea mă înveșmânta și judecata mea era ca o manta și un turban.
15 Eram ochi pentru cel orb și picioare pentru cel șchiop.
16 Eu eram tată pentru cei nevoiași și cauza veneticului o cercetam.
17 Zdrobeam măselele celui nedrept și dintre dinții lui smulgeam prada.
18 Ziceam: «În cuibul meu îmi voi da duhul și zilele mele vor fi multe ca nisipul.
19 Rădăcina mea se deschidea spre ape și roua se odihnea pe ramurile mele.
20 Onoarea mea se va înnoi odată cu mine și arcul meu se va transforma în mâna mea».
21 Mă ascultau și așteptau, tăceau înaintea sfatului meu.
22 După cuvintele mele, nu mai repetau și peste ei picura cuvântul meu.
23 Mă așteptau ca pe ploaie și-și deschideau larg gura, ca pentru ploaia de primăvară.
24 Dacă râdeam pe seama lor, nu dădeau crezare și nu puteau să facă să cadă lumina feței mele.
25 Iubeam drumul lor și mă așezam în frunte; ședeam ca un rege în trupă când îi mângâie pe cei care jelesc.