Iob
Prezentare
Titlu și autor. Cartea poartă numele protagonistului lucrării: Iob. În canonul ebraic, se găsește printre „Kətûḇîm” (Scrieri), adică în partea a treia a colecției cărților sacre. În LXX, Iob este trecut printre hagiografi și este în raport strâns cu cărțile sapiențiale, atribuite lui Solomón și numite „scrieri în versuri”. În Vg, Cartea lui Iob este la începutul cărților didactice.
Autorul anonim al Cărții lui Iob a trăit probabil în Palestína. Este un israelít profund religios, obișnuit să dialogheze cu Dumnezeu în intimitate și încredere tipice alianței. Era obișnuit cu cărțile profeților, cunoștea pe de rost psalmi și era familiarizat cu literatura sapiențială, ale cărei probleme, doctrină și procedee literare le cunoștea. Era un erudit cu o cultură vastă, după ce a călătorit în țară și în afara ei.
Teologia. Pentru Iob, Dumnezeu este unic (Iob 5,9; 9,10; 37,5), creator și stăpân al tuturor lucrurilor (Iob 12,13), inaccesibil (23,8-9) și transcendent (11,8-9): el este actorul principal al Cărții lui Iob. Voința sa atotputernică realizează ceea ce voiește (9,12; 11,10; 23,13-14); de el depinde totul: bucuria, suferința, boala, vindecarea (5,18; 22,18). Infinit superior omului (38,4–39,30), Dumnezeu umple creația de lucrări minunate, în care se reflectă înțelepciunea divină și atotputernicia (40,1–41,6). Mintea umană poate să cunoască doar fragmente din lucrările sale (26,14). În unele texte, apare o concepție veche despre divinitate. Aceasta ar fi o putere adversă, care se năpustește asupra omului pe neașteptate și-l doboară cu putere nemaiauzită (16,12; 30,18), se încăpățânează împotriva lui și răscolește în om conștiința (10,15-17), face să piară cei drepți și cei vinovați și râde de necazul celor nevinovați (9,22). În alte pasaje, în schimb, este subliniată imaginea Dumnezeului personal și binevoitor, care-și revelează voința, impune exigențe morale, răzbună cauza slujitorilor săi și apără virtutea care a fost călcată în picioare. Acest Dumnezeu are relații de prietenie cu omul, îl luminează și-l protejează.
Omul este al doilea mare actor al Cărții lui Iob. Viața omului, izvor al oricărui bine, dar totodată al mizeriei extreme, vine de la Dumnezeu. El îl modelează pe om în sânul matern (10,8-12) și-l menține în viață, întrucât omul trăiește datorită suflării divine. Omul este o ființă fragilă din natură, frunză purtată de vânt, avorton, efemer ca o sulfare. Este din fire impur și corupt (15,16) și destinat la suferință. Ultimul destin al omului este moartea, care intervine atunci când Dumnezeu își retrage suflarea.
Dumnezeu cunoaște acțiunile omului și veghează asupra lor pentru a le da recompensă (4,17-19; 15,16-17). El apără dreptul și apreciază acțiunile oamenilor cu o măsură justă (31,6). Atitudinea adevărată a omului față de Dumnezeu este teama reverențială, care presupune adevărata înțelepciune (28,28). Un mijloc eficient pentru a obține bunăvoința divină este rugăciunea.
Dumnezeu este înconjurat de curtea cerească, formată din ființe misterioase, numite „fii ai lui Dumnezeu”. Ei sunt consilierii și mesagerii lui; sunt superiori oamenilor și, totuși, chiar și în ei se pot găsi imperfecțiuni, la fel ca în cer și în stele (25,4-6). Sunt intermediari între Domnul lor și oameni (5,1; 33,23-24). Între ei, este unul care are misiunea de a-i ispiti pe oameni și de a-i acuza înaintea lui Dumnezeu (1,6); este Satana, adversarul prin excelență, care nu crede în sinceritatea și în dezinteresul virtuții (1,7-9).
Suferința este problema centrală a cărții. Nu este vorba de a descoperi originea sau motivul durerii sau de a-i găsi o justificare, ci de a alege o atitudine corectă în situația ei. Iob, prietenii lui și Dumnezeu însuși propun diferite puncte de vedere. Suferința este consecința păcatului și are scop de ispășire. În această situație, păcătosul este invitat să îndepărteze cauza suferinței, adică să se convertească la Dumnezeu și să obțină iertarea vinovăției.
Dialectica istorică și culturală și aluziile din poemul lui Iob dau mesajului cărții o profunzime surprinzătoare în contextul frământării dureroase istorice a Israélului postexilic. În figura lui Iob, se exprimă în mod simbolic suferința comunității evreilor repatriați din Babilón. Semnificația întâmplărilor lui Iob, la nivelul intern și extern al relatării, are o valoare paradigmatică. Dumnezeu l-a pus la încercare pe Iob pentru a-l înălța, iar Iob a luptat pentru Dumnezeu, pentru relația cu el, chiar cu riscul vieții. De altfel, credința implică fidelitatea omului, acceptarea faptului că Dumnezeu este ascuns, forța de a aștepta, provocarea istoriei. Ascunderea și tăcerea lui Dumnezeu, pe care omul le trăiește ca pe o încercare, devin un fel de spații lăsate deschise omului pentru un răspuns sincer și conștient. Dumnezeu mizează pe forța omului, nu pe abdicarea lui. Lui Dumnezeu îi place omul lucid, și nu adulator, care știe să țină capul sus și să-i iasă înainte conștient și plin de iubire. Tăcerea lui Dumnezeu constituie o etapă către o revelație deplină a sa față de om, spre o cunoaștere completă a lui Dumnezeu în om. Fidelitatea consecventă generează astfel iubirea, care-l face pe om capabil să fie partenerul lui Dumnezeu în a crea lumea și istoria